Ştim că oamenii din Munţii Apuseni au perpetuat de-a lungul timpului medicina naturală, folosită de dacii liberi, remarcându-se întotdeauna ca vindecători vestiţi.
Răspândiţi şi pierduţi în sălbăticia munţilor, fără drumuri de acces şi fără instituţii medicale, moţii nu s-au considerat niciodată părăsiţi, pentru că n-au avut aşteptări decât de la Bunul Dumnezeu. Sănătatea şi boala erau chestiuni serioase, care cereau o implicare personală totală. Practicile lor de vindecare îmbinau, în chip mistic, credinţa în forţa Cerului şi a Pământului. Dumnezeu le deschidea ochii celor care-L căutau, vindecându-le bolile cu remedii şi practici simple, aflate la îndemâna lor.
Acum, când drumurile s-au deschis, iar televizorul ne învaţă cum se trăieşte într-o societate globală, în care etaloanele realizării sunt frigiderul, casa, maşina şi banii din bancă, practicile vechi de vindecare sunt considerate poveşti de adormit copiii. Nu mai folosesc la nimic, pentru că, în locul lor au apărut medicamente şi terapii sofisticate, cu nume greu de pronunţat. Fructele de pădure, ciupercile şi plantele medicinale sunt culese doar pentru alţii, în scop comercial, iar binecuvântata apă de izvor este înlocuită cu sucuri chimizate şi acidulate.
Nu vreau să-i supăr pe moţii mei cu aceste cuvinte şi nici nu vreau să-mi confer un aer de superioritate. Îmi iubesc neamul, fac parte din el, cu bune şi cu rele, dar simt nevoia să-i scutur pe cei care s-au modernizat forţat şi să-i trezesc din acest somn nesănătos, indus de un curent străin, fără tradiţii şi fără valori autentice.
Mi s-au întipărit în minte practicile şi remediile naturale folosite de bunica mea, Rafila Neag a lui Pititeu, din Poiana Horea, judeţul Cluj. Rămasă văduvă, cu şapte copii minori, şi-a dus crucea cu demnitate şi credinţă, până la vârsta de 84 de ani. S-a stins din viaţă în anul 1976, senină şi convinsă că Domnul o va primi în braţele Sale. Doftoriile bunicii erau întotdeauna precedate de rugăciune, iar după însănătoşire, toţi aduceam laudă şi mulţumire Domnului.
Voi face referire, în continuare, doar la câteva din practicile vechi de vindecare, folosite de moţi. Ele fac parte din zestrea nescrisă, lăsată de înaintaşii noştri, care se bucurau să trăiască în armonie cu natura şi care nu se ruşinau să se roage pentru sănătatea lor.
Aburariul era folosit în toate bolile respiratorii (gripă, bronşite, răceli, nas înfundat etc.). Se punea o piatră de cremene pe jarul din sobă şi se ţinea acolo cel puţin o oră. În paralel, într-o găleată metalică de 5 litri se puneau 3 litri de apă rece de izvor şi 1 kg de flori de fân mărunţite. Se amestecau bine florile de fân cu apa, se scotea cu grijă piatra din sobă (folosind un cioc şi un făraş metalic) şi se punea în găleata pregătită dinainte. Imediat, bolnavul se aşeza pe un scaun, în faţă găleţii, acoperit cu o pătură, cu capul aplecat peste găleată. Aburul intens care se degaja din găleată trebuia inhalat până la limita suportabilităţii, după care bolnavul se aşeza în pat, la căldură, acoperit cu haine groase. Se transpira abundent, iar după o noapte petrecută în pat, la căldură, boala dispărea ca prin minune.
Muguri de brad cu piatră verzuie, se foloseau pentru durerile reumatismale şi pentru întărirea organismului. Se culegeau muguri de brad, foarte mici (sub 1 cm), de pe brazii din Hoanca Întunecoasă, unde se ştia că pământul este dăruit de Dumnezeu cu o putere neobişnuită. Separat, se lua piatră verzuie şi se pisa foarte fin. Se amesteca pulberea de piatră verzuie cu mugurii de brad zdrobiţi şi se consuma, în stare proaspătă, câte o lingură, de trei ori pe zi. Tratamentul dura cam două săptămâni, adică atâta timp cât se puteau culege muguri mici. Efectele erau spectaculoase. Durerile de spate, de umăr sau de picioare încetau, iar bolnavii prindeau putere şi curaj.
Îngroparea parţială în pământ se folosea pentru muşcătura de viperă, pentru picioare dureroase şi umflate, pentru dureri de cap, pentru boli de inimă, pentru neputinţă şi pentru bolile dobândite prin blestem.
Procedura se aplică numai în lunile fără „R”, adică, mai, iunie, iulie şi august. Îngroparea se făcea până la genunchi sau până la brâu, în poziţie verticală. Se alegea un loc cu pământ curat, fără pietre şi se făcea o groapă cu o adâncime corespunzătoare părţii din corp care se îngropa. Prielnice erau îngropările pe timp frumos, înainte de masă, în jurul orei 11, şi după masă, în jurul orei 16. Bolnavul era expus cu faţa la Răsărit şi trebuia să spună în gând, necontenit, o rugăciune versificată:
„Dumnezeul meu cel sfânt,
Nu mă pogorî-n mormânt,
Ci mă vindecă-n pământ.
Varsă boala mea-n ţărână,
Nici un pic să nu rămână,
Când va trece o săptămână”.
Îngroparea dura minimum o oră şi trebuia repetată cel puţin şapte zile la rând. Din păcate, nu urmau această procedură de vindecare decât oamenii motivaţi serios, deoarece erau luaţi peste picior de către cei care treceau prin preajmă: „Ce faci, te obişnuieşti cu pământul, înainte să mori? Oare n-ar trebui să chemăm popa, să te îngropăm creştineşte? Cu cât ai plătit groparul?” etc. De multe ori, aceste spirite de glumă, specifice moţilor, îi descurajau pe cei care şi-ar fi dorit să aplice această terapie.
Copil fiind, mi-aduc aminte că unchiul meu, care era un om educat şi deschis la minte, a conchis, după ce s-a „îngropat” de câteva ori, că nu există alt medicament mai bun şi mai ieftin. „După ce ieşi din groapă, mi-a spus el, te simţi atât de uşor şi îţi pătrunde o bucurie atât de intensă în inimă, încât îţi vine să zbori. ”
Merişoarele erau considerate medicamentul ideal pentru tot felul de infecţii, începând cu infecţiile în gât, continuând cu infecţiile intestinale şi terminând cu piatra la rinichi şi infecţiile urinare. Femeile apreciau în mod deosebit merişoarele, pentru eficienţa lor în bolile cu specific feminin (tulburări de ciclu, fibroame uterine, chisturi ovariene, infecţii, tulburări specifice menopauzei etc). Pe de altă parte, bărbaţii cu probleme de prostată ştiau că fructele de merişor fac adevărate minuni. Cel mai mult se consumau merişoarele în stare crudă. Fiind fructe extrem de rezistente la degradare şi la frig, merişoarele se culegeau din august şi până la căderea zăpezii. În timpul iernii, în toate casele moţilor găseai oţet de merişoare, care se obţinea prin turnarea apei de izvor peste merişoarele aflate într-un borcan. Pentru formarea oţetului, borcanul cu fructe şi apă de izvor se ţinea minimum 30 de zile la întuneric. Din oţetul de merişoare se lua câte-o lingură plină, de două ori pe zi.
Slănina era numită „clisă” de către moţi şi era folosită pentru vindecarea rănilor, pentru eczeme şi pentru atenuarea ridurilor de bătrâneţe. În fiecare caz în parte, se tăiau felii subţiri de slănină, cu o grosime de cca 4 mm, şi se puneau pe răni, eczeme sau riduri, legându-se pe deasupra cu o cârpă. De obicei, slănina se schimba zilnic. Îmi aduc aminte că tata a fost lovit de un cal, iar cuiul potcoavei a intrat adânc în picior, lăsând o rană urâtă. Salvarea a venit de la slănină. Bunica i-a spălat bine rana, a pus peste ea din abundenţă sare grunjoasă, pentru oprirea sângelui, iar apoi a aplicat imediat o legătură cu o felie de slănină. A două zi, la schimbarea legăturii, am constatat că rana era curată şi albă, fără a fi inflamată. În câteva zile, s-a vindecat definitiv.
O femeie în vârstă, din sat, frumoasă şi fără riduri, mi-a mărturisit, răspunzând curiozităţii mele insistente, că secretul absenţei ridurilor se datorează feliilor de slănină pe care şi le aplică în timpul nopţii pe gât şi pe faţă. Atunci am rămas nedumirit şi neîncrezător, dar acum sunt convins că femeia avea dreptate. Trebuie, totuşi, să fac deosebirea între slănina porcilor crescuţi la munte şi slănina porcilor de crescătorie. Porcii de la munte trăiau în libertate, erau hrăniţi cu tot felul de buruieni, urzici, cartofi, lapte şi foarte puţine cereale.
Afinele reprezentau mândria moţilor nu doar pentru celebra „afinată”, dar mai ales pentru virtuţile lor medicinale. Se făceau buchete din tufe de afin cu fructe, care se atârnau la uscat, într-un loc adăpostit. Din aceste buchete se făcea, la nevoie, ceai sub formă de decoct. Bunica mea spunea că fructele de afin, uscate la soare, sunt leacul cel mai potrivit pentru dureri de burtă, diaree, dureri de piept, dureri de cap, gripă, varice şi hemoroizi. Mai târziu, oamenii din sat au aflat că afinele sunt bune pentru îmbunătăţirea vederii, indiferent de vârstă. Uscarea afinelor la soare se făcea în strat subţire şi dura cel puţin o lună. Afinele uscate se puneau apoi în săculeţi din pânză de in şi se păstrau bine, până primăvara. Gustul afinelor uscate era diferit de cel al afinelor crude. Prin uscare, afinele devin mai acrişoare şi mai astringente, dar sunt, totuşi, plăcute la gust. Când eram copil, ştiam că dacă mănânc afine uscate, n-o să se atingă de mine gripa şi răceala, n-o să mă doară burta şi n-o să port niciodată ochelari.
Vinarsul de sâlhă prilejuia, de fiecare dată, poveşti misterioase, fiind considerat o băutură alcoolică preţioasă, cu virtuţi magice. Sâlhă, în limbajul moţilor, înseamnă un brad mare, iar vinarsul, o băutură alcoolică. Iată cum se proceda pentru obţinerea vinarsului de sâlhă! În data de 6 august, când se sărbătorea „Schimbarea la faţă”, se lua, în taină, un litru de alcool dublu rafinat şi se căuta în pădure un brad sănătos şi falnic. Se săpa la rădăcina bradului şi se alegea un fir de rădăcină potrivit să intre în sticla de alcool, fără să fie tăiat. Se curăţa bine de pământ, fără să fie rănită, iar apoi se introducea în sticla cu alcool, astel încât să funcţioneze ca un dop. În continuare, se lega bine, cu o cârpă curată, joncţiunea dintre sticlă şi rădăcină, pentru protecţie. Sticla, cu rădăcina introdusă în ea, se punea în poziţie verticală şi se acoperea cu pământ. Cel care iniţia vinarsul de sâlhă se punea în genunchi, cu faţa către brad şi rostea o rugăciune-legământ:
„Doamne, sfânt şi îndurat,
Întăreşte acest lăsat,
Să se-adune-n el putere,
Să-mi aducă mângâiere…
…Peste-un an voi fi aici,
Şi-o să fac aşa cum zici!”
Se fixa în minte bradul şi locul unde era îngropată sticla, iar peste un an, se revenea, pentru a proceda la dezgroparea ei. Cel care îngropa sticla trebuia ca timp de un an să respecte cu stricteţe Cele Zece Porunci şi să-i ierte pe toţi cei care de-a lungul timpului i-au făcut rău. Se spunea că, timp de un an, puterea bradului se scurgea în sticlă şi transforma alcoolul într-o tinctură care vindeca orice boală, dacă ascultai poruncile Domnului şi iertai, sau te omora pe loc, dacă încălcai poruncile sau erai neiertător. De aceea, nu mulţi se încumetau să facă vinarsul de sâlhă. În schimb, cei care-l făceau, reuşind să respecte condiţiile, erau răsplătiţi printr-o reabilitare miraculoasă a sănătăţii.
Dumbravnicul (Melittis melissophyllum), era şi mai este considerat floarea cea mai de preţ a muntelui. Deşi, în sine, este o plantă modestă, valoarea dumbravnicului rezidă în mirosul lui paradisiac, în virtuţile terapeutice şi în calităţile mistice. Din dumbravnic se făceau cununi care se uscau la umbră şi se puneau în casă, la locuri de cinste: în jurul icoanelor, în dulapurile cu haine şi în hainele de sărbătoare, cu care se mergea la biserică. Se ştia că dumbravnicul alungă duhurile rele şi atrage binecuvântările Domnului. Într-adevăr, cine miroase dumbravnicul de munte este învăluit într-un fuior de dragoste şi frumuseţe, care anticipează raiul ceresc. Când mă aflam în străinătate şi-mi era dor de casă, era suficient să-mi umplu nările cu miros de dumbravnic, pentru a redeveni puternic şi fericit. Ceaiul de dumbravnic era folosit pentru întărirea nervilor şi alungarea depresiei şi insomniei, pentru tratarea paraliziilor şi parezelor, pentru dureri de cap, pentru boli de ficat şi pentru boli de inimă. Pe bună dreptate, dumbravnicul era considerat plantă magică a Munţilor Apuseni, fiind dăruită de Dumnezeu ca balsam binecuvântat pentru suflet şi trup.
Molhaşul de piatră, era numele dat de moţi lichenului de piatră (Cetraria islandica), care putea fi găsit, cu străduinţă şi pricepere, în zonele muntoase, reci şi pietroase din Stur şi Durdeu. În jurul molhaşului s-au ţesut multe poveşti uimitoare, cu oameni aflaţi în pragul morţii, din cauza „racului” (cancerului) la plămâni. Decoctul neîndulcit, obţinut prin fierberea molhaşului timp de 5 minute, era remediul sigur pentru a învinge această boală galopantă şi necruţătoare. Badea Veselie povestea că a fost adus acasă din spital fără speranţă, iar doctorii i-au recomandat soţiei să se pregătească de ce-i mai rău. Dumnezeu a rânduit însă altfel lucrurile. Bunica mea i-a trimis o desagă cu molhaş de piatră şi i-a „poruncit” să bea câte trei căni de ceai pe zi, până se face bine. După prima cană de ceai, badea Veselie s-a strâmbat şi s-a scuturat de greaţă, pentru că ceaiul era nespus de amar. Îi venea să renunţe cu orice preţ la această licoare amară, gândindu-se că poate nu e chiar atât de rău să mori. N-a scăpat însă de gura nevestei şi a băut în fiecare zi ceaiul de molhaş. După un timp, el era cel care cerea ceaiul în care se revărsase întreaga fiere a pământului. Tusea nu-l mai chinuia, putea să respire mai bine, iar durerile erau din ce în ce mai rare. Badea Veselie s-a făcut bine şi povestea tuturor că a fost la un laţ de deget de moarte. A scăpat cu ajutorul Bunului Dumnezeu, care i-a trimis, la timp, leacul potrivit.
Molhaşul de piatră era renumit nu numai pentru bolile grave, ci şi pentru răceli, gripe, bronşite şi tuse rebelă. Mulţi aveau tendinţa să îndulcească cu zahăr sau cu miere ceaiul de molhaş. Bunica le spunea ferm că ceaiul îşi pierde efectul prin îndulcire. Cu cât e mai amar, cu atât ceaiul îşi sporeşte puterea tămăduitoare.
Negruşul (iarba-neagră, Calluna vulgaris) se bucura mult de aprecierea celor care doreau să scape de durerile chinuitoare de rinichi sau de coloană vertebrală. Se spunea, de asemenea, că ceaiul de negruş e bun şi pentru prostată, gută şi obezitate. Se beau două-trei căni de decoct de negruş pe zi, cules imediat după înflorire. Efectul era liniştirea şi calmarea incredibilă a durerii. Doar cei care elimină pietrele la rinichi pot descrie supliciul la care sunt supuşi în perioada crizei. Ar da orice şi oricât pentru curmarea durerii. Negruşul sau iarba-neagră, această plantă montană modestă, care n-a fost niciodată la modă, funcţiona perfect. Cei doborâţi de durere, care foloseau negruşul, mărturiseau că după o cană de ceai, simţeau efectiv cum durerea slăbeşte în putere, fiind înlocuită treptat de nepreţuita linişte. La mijloc mai era încă un secret: după fiecare cană de ceai de negruş, se beau încet, pe parcursul a trei ore, trei căni de apă curată de izvor. Astfel, se făcea o „spălare” corectă a sângelui şi o eliminare eficientă a deşeurilor depozitate în organism.
Postul Sfântului Anton se ţinea 9 sau 13 zile consecutive de marţi şi era folositor pentru sănătate, în primul rând, dar şi pentru rezolvarea altor necazuri ale vieţii. Nu era foarte clar pentru moţii ortodocşi cine a fost Sfântul Anton şi, adesea, era confundat cu Sfântul Antonie cel Mare… Nu se lăuda nimeni cu postul, ci doar se şoptea misterios despre puterea lui de a vindeca bolile. În fiecare zi de marţi, nu se mânca nimic, ci doar se bea apă curată de izvor. Postul era însoţit de rugăciune. Se citeau, în genunchi, psalmi şi alte rugăciuni folositoare. Am ţinut şi eu acest post şi Dumnezeu mi-a deschis larg porţile binecuvântării.
Izolaţi în munte, fără să poată apela la un medic sau la un serviciu de salvare, moţii şi-au valorificat cu înţelepciune zestrea medicală ancestrală. Au folosit tot ceea ce aveau la îndemână, pentru a-şi redobândi sănătatea. Tehnicile lor de vindecare au fost şi sunt eficiente, chiar dacă unii le consideră ridicole, primitive şi oculte. Eu le preţuiesc, fără prejudecăţi, şi mă înclin cu respect în faţa celor care le-au recomandat, cu dragoste şi compasiune pentru semenii lor aflaţi în suferinţă.
Dr. ing. GHEORGHE NEAG, fitoterapeut,
e-mail: info@alimente-geriatrice.ro
www.alimente-geriatrice.ro
Tel. 0729.66.81.08